Sclipiri diamantine
Iarna a renăscut acum...cu sclipirea ei diamantină,care a făcut zâmbetul mângâietor şi sacru al Soarelui să se ascundă...să dispară,din cauza frigului amăgitor care s-a prelins pe întreaga pădure.
Acum numai privim împreună apusul...mai ştii tu oare când luna cu razele ei blânde ne atingea uşor fiinţa...?!
Iarna acum ne priveşte ca pe două lacrimi.Parcă şi acum îmi amintesc cum vara care a trecut mă scăldam în fiecare culoare a curcubeului şi priveam soarele la răsărit ca pe o imensă minge de foc care imi angrena fiinţa cu atâta fericire şi sperantă că şi mâine vom mai fi impreună.
Iar acum stau şi privesc.Singură.Noaptea cu braţele ei mari a îmbrăţişat întreaga padure cu mantia ei neagră.Frumuseţea nopţii de iarnă era înfricoşătoare.Sentimentul produs de aceasta mi-a inundat toată existenţa!
Cu ceasul strivit de trecerea inexorabilă a timpului ridic privirea si mă îndrept...mă îndrept spre luna care abia se mai vedea de norii cenuşii care acopereau abisul spre care am tânjit atât...dar incă sunt unde trebuie să fiu!
"Ceilalţi lupi m-ar sfâşia dacă ar ştii...
Că urletul meu e in realitate un plâns!"
